Curând, noaptea inghiţise oraşul
Şi frigul amorţea gândurile aievea
Clipa se măsura cu furia vântului
Ce împletea străzile pustii.
Plecasem să regăsesc o himeră,
Şi nu stiam dacă e bun ceasul:
Ori prea devreme, să fie fără rost,
Sau prea târziu, să nu fi fost.
Tristeţea cânta o melodie de rămas bun
Cu viori din lacrimi şi refren de suspine.
O sete de îmbrăţişare caldă
Îmi sfâşia inimia la fiecare pas apăsat
Copacii goi îmi erau martori muţi,
În lumina expirată de ferestrele caselor,
Poteca îmi sorbea paşii marunţi
Atunci cand încercam să mă uit înapoi
Îmi era sete să ajung şi îmi era teamă
Că nu voi ajunge sau că voi rătăci.
Şi cu cât eram mai departe de uşă,
Muzica vorbelor mi se părea mai fadă.
Uneori ne găsim printre stele - reci şi distanţi.
Alteori ne găsim printre frunze - în cădere,
Niciodată distanţa nu e o deznadejde
Ci teama de a nu te regăsi cand voi ajunge.
Curând, zorii alungau noaptea
E o nouă zi surdă în care cuvintele dor
Respir iertarea faptelor mele
În agonia drumului fără sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu