Trenul se îndepărta de gara, taind linistea noptii cu un suierat asurzitor. Eram singur in compartiment, singur in gandurile mele.
Caldura din tren devenea din ce in ce mai apasatoare si simteam cum ma sufoc. Era o noapte senina de vara, plina de stele, plina de parfumul ei – iar eu simteam ca mor. Vedeam oriunde intorceam capul, ochii ei cand am sarutat-o de ramas bun. Lacrimile ei imi frigeau obrazul infierbantandu-ma si rascolindu-ma mai tare.
Plecam spre o lume necunoscuta, total aparte de a mea, de al universului copilariei mele. Mama imi spusese cand am plecat ca acum voi incepe cu adevarat sa traiesc, iar durerea despartirii de cei dragi adancea acest lucru.
Eram singur in compartiment, si in leganatul trenului incercam sa ma adun. Stiam ca va fi un moment dureros, dar intrecuse orice masura. Drumul era lung si trebuia sa fac ceva sa uit de despartire, sa ies din aceasta stare pe care nu o pot controla sub nici o forma.
- Buna seara, biletele la control!
Linistea se sparse la intrarea controlorului batran care se uita cu niste ochi mari si ciudati la mine.
- S-a intamplat ceva? ma intreba. Va simtiti bine domnule?
- Da, sunt bine – am spus cu jumatate de gura mai mult.
- Vad aici ca mergeti departe, si deasemenea vad ca sunteti cam suparat. De 20 de ani de cand imi fac meseria am intalnit fel si fel de oameni. Insa dumneavoastra domnule, aveti ceva aparte. Citesc in inima dumnevoastra o mare durere.
Incomodat fiind de cele spuse de controlor am intors capul spre geam, suspinand si oftand.
- Sunt sigur ca v-ar face bine un pic de companie, adauga el. Daca nu deranjez prea mult, as putea sa va aduc un partener de conversatie. Drumul pana la capitala este foarte lung... Asta daca nu doriti sa va culcati...
- Mi-ar face placere sa am pe cineva de vorba, l-am intrerupt.
- Revin numaidecat.
Batranul om pleca tragand usa dupa el, lasand sa se vada pe partea cealalta a compartimentului luminitele unui satuc adormit. Parca eram pe aripile unei pasari care calatorea cu viteza gandului peste campia adormita si invelita in intuneric. Pentru o clipa mi-am imaginat ca zbor inapoi spre satul meu, ca o vad pe ea cum doarme, cum luna o sărută pe chipul ei angelic. Rădăcinile mele erau acolo, eram ca un copac care incearcă să fugă fără sa stie incotro, fara sa stie ce primejdii il asteapta.
Trenul luneca usor in noapte ca o scanteie si lumina campia, si privit de undeva de sus parea un licurici care strabatea lanurile de grau.
Usa se deschise din nou, de data asta facându-şi apariţia o preafrumoasă domnişoară. Rămăsesem cu gura deschisă si încercam sa imi dau seama daca nu cumva visez.
-Izabela, îmi pare bine de cunostinţă.
-Ăm,... ăăă. Alex. Încântat.
Mă holbam la acea fiinţa care o asemanam cu o icoana: avea un chip asa pur, fata plina de seninatate. Vocea ei era asa de calma si cand a zambit am crezut ca ma topesc pentru un moment.
- Luati loc. Dati-mi voie sa va iau umbrela sa o agat in cuier.
- Va multumesc, imi zambi.
Poate ca ar trebui sa adaug ca zambetul care il vedeam din nou imi taia rasuflarea iar gesturile pe care le faceam dupa ce vedeam acest dar de la Dumnezeu erau mai incete.
- V-am adus si bagajul d-ra Izabela, spuse controlorul. Dacă aveti nevoie de ceva nu ezitati sa ma chemati. Oricum din ora in ora o sa mai trec pe aici.
- Vă multumesc domnule.
- Sa aveti grija de acest tanar. Pare cam suparat, iar drumul acesta lung o sa il doboare daca nu aveti grija de el. Am impresia ca este in aceeasi situatie ca dumneavoastra, cred ca merge la facultate iar despartirea in cazul lui nu i-a priit.
-Vă promit ca o sa am, adauga tanara domnisoara, care imi zambi usor.
-Tinere te las pe maini bune.
-Vă multumesc mult, am adaugat cu un zambet mai mult rece, dar totusi fascinat de viitoarea partenera de drum.
Batranul pleca, tragand usa dupa el si lasandu-ne in compartiment singuri fata in fata.
In mintea mea erau multe intrebari care voiam sa le pun dar teama de a nu spune ceva deplasat ma facea sa ma fâstâcesc. Se pare însă ca tovarasa mea de drum nu avea acest defect si ma intreba numaidecat:
-Mergeti pana in capitala?
-Da... Se pare ca batranul a ghicit cu exactitate ce se intampla cu mine...
-Stiu, mă intrerupse. Il cunosc din copilarie, este un vecin de al meu, iar parintii mei m-au dat in ingrijirea lui in aceasta calatorie. Stii,... se intampla tot felul de lucruri pe trenuri in zilele astea.
-Da asa este, am intrerupt-o si eu dorind sa ii arat ca am chef de conversatie. Totusi nu pot sa inteleg cum de are incredere intr-un om pe care il vede pentru prima oara... Asta mi se pare foarte ciudat.
-A avut dreptate cu facultatea nu-i asa?
-Da, ce-i drept...
-Atunci cred ca nu s-a inselat nici in privinta bunatatii tale. Ochii tai te tradeaza foarte mult. Sunt foarte sinceri, mama spunea ca sunt poarta catre sufletul omului.
Am ramas tacut si posomorat ca oamenii ma citeau asa usor. În sinea mea voiam sa par mai dur, ca ceilalti sa se teama de mine, sa le arat ca trebuie sa imi ofere respect.
-Am dreptate nu-i asa? ma intrerupsese din sirul gandirii.
Nu am raspuns, ci am zambit afirmativ.
-Si la ce facultate vrei sa intri? Ce vrei sa ajungi cand o sa fii mare? Spun „mare” de parca inca am mai fi copii.
- Si ce nu suntem? Eu cred ca sunt inca baiatul mamei care acum pleaca de sub fusta ei.
Brusc se opri si se uita tinta in ochii mei. Izbucniram apoi amadoi in ras.
-Asa e, suntem doi copii care pleaca intr-o calatorie spre lumea celor mari, spre o lume ciudata, plina de greutati si minciuni, amar si dezamagiri.
-Nu e intotdeauna asa... Adica nu trebuie sa fie asa, am spus speriat, desi stiam ca asta e adevarul gol golut.
-Înca nu mi-ai raspuns la intrebare, imi zambi.
-Vreau sa ma fac doctor, am raspuns ca un scolar.
-Ohoo! Cineva tinteste foarte sus. Facultatea de medicina, am dreptate?
-Da, am spus mandru si privind-o in ochi cu incredere.
-Iti urez mult succes in ceea ce o sa faci.
-Multumesc... Dar dumneavoastra?...
-Daca ma mai iei cu dumneavoastra ne suparam. Cred ca avem aceeasi varsta. Ma faci sa ma simt batrana si nu vreau asta.
-Imi cer iertare...
Ea rase din nou:
-Hai mai nu stii de gluma. Pe cat esti nascut?
-Pe 7 martie. Acum 19 ani si 3 luni in urma.
-Eu sunt nascuta pe 23 septembrie, deci mai am putin si fac 19.
Zambiram amandoi si ea se rezema mai confortabil in scaun. Isi scoase din poseta un evantai si incepu sa isi faca vant. In compartiment era foarte cald, asa ca m-am ridicat si am deschis geamul. Cand sa ma asez, Izabela care imi observa toate miscarile imi spuse:
-Ti-a cazut ceva din buzunarul de la spate.
Intr-adevar, era batista Danei, usor desfacuta pe bacheta. Am ridicat-o usor, am strâns-o usor in pumn, si i-am mirosit parfumul care mă bântuia de cand plecasem. M-am asezat usor, privind pe geam la Izabela in reflexia geamului.
-Despartirile sunt intotdeauna grele. Pun pariu ca acum plange cu perna in brate.
-Taci! am tipat fară să imi dau seama.
-Domnule doctor, spuse pe un ton ironic, fii mai barbat, mai curajos, o sa ai nevoie mai tarziu cand o sa tai in carne vie.
- Cum... ce... of... iarta-ma.
-Nu-i nimic. Iarta-ma am fost putin cam deplasata. Simti nevoia sa discutam despre asta sau vrei sa o lasam balta?
-Nu stiu daca imi va face bine.
-Tu stii cel mai bine - si intoarse capul brusc.
-O iubesc foarte mult si imi este tare greu fara ea. Nici nu vreau sa ma gandesc la asta. E prea mult, m-am obisnuit prea mult cu ea.
Intre timp Izabela isi schimba atitudinea intorcand capul spre mine si clipi rapid din ochi.
-De cand o cunosti?
-Pai, as zice ca de o viata intreaga... Am copilarit si am crescut impreuna.
-Domnule doctor, te invidiez, spuse ea lasand evantaiul de o parte. Eu am fost inconjurata numai de baieti rai, prost crescuti si ingamfati.
Intreruperea asta m-a daduse peste cap: nici nu realizasem lucrul acesta pana acum, cat de mult inseamna sa cresti alaturi de cel care il iubesti. Intr-un fel faci parte la crearea propriului destin.
-Ai o poza cu ea?
-Da. O port mereu cu mine, desi pana acum o vedeam in fiecare zi.
-Pot sa o vad si eu? ma intreba mirata
Am scos usor poza din buzunarul de la piept al camesei si i-am intins-o partenerei mele de drum.
-E de acum 4 ani poza, e prima noastra poza facuta impreuna ca ...
M-am oprit brusc pentru ca voiam sa spun iubiti dar pentru varsta aia era un termen neapropriat
-... Intelegi tu.
Izabela zambi si imi intinse poza inapoi, mi-o aseza in palma si imi lipi palma de piept. Spuse cu o voce foarte calda:
-Inca o data... esti un norocos. Sa tii minte asta.
Imi lasa palma si iesi pe coridor, suspinind. Usa ramase deschisa si ea se rezema cu barbia de geamul deschis, cu pletele fluturand.
-In curand o sa schimbam caii...
-Da, asa este. O sa stam cam un sfert de ora sa ne schimbe locomotiva. Este destul timp sa ma duc sa cumpar ceva de baut din gara. Parca ma arde sufletul, asa imi este de sete. Doresti ceva?
-Orice iti iei tu de baut, daca e racoritor, e bun si pentru mine.
Trenul ajunse in micul oras care se parea ca doarme. In gara asteptau trenul foarta multa lume, de la soldati cu ranitele in spate la oameni batrani cu copii. Nu am zabovit si m-am intors in compartiment cu bauturile reci si o ciocolata mare albă.
Spre surprinderea mea in vagon nu era decat Izabela si controlorul care au intrerupt discutia cand am ajuns in vagon.
-Cum se face ca am ramas singuri, zambi eu spre controlor?
-Pai compartimentul l-am rezervat doar pentru voi.
Lucrul acesta mi s-a parut foarte ciudat si nu am ezitat in a intreba de ce. Imi faceam impresii cum ca ar dori sa ma lege emotional intr-un fel de Izabela.
-Doar ti-am spus ca are toata grija pentru mine.
-Pai va promit ca am eu grija de ea, domnule. Promit.
-Nu iti place ca stai doar cu mine ma intreba Izabela cu un ton un pic ironic.
-Ba da...
-Eu am plecat. Ma cheama datoria. Poate ne mai vedem pana la capat. Daca nu, ai grija te rog de d-ra Izabela.
-O sa am, va promit.
Un tipat lung al locomotivei puse in miscare sarpele imens care ducea in noapte doua suflete al caror viitor era scris in stelele ce vegheau deasupra lor. Am continuat sa discut cu Izabela, fara a scoate nici o vorba despre Dana. Cu toate astea inima mea suferea deoarece de fiecare data imi aminteam de ea. Imi aminteam de toate locurile in care am fost cu ea, de fiecare cuvant soptit la ureche, de fiecare sarut. Sufeream si imi era foarte greu sa continui discutia, era ca o tortura, pentru ca eram prada amintirilor. Cu toate astea, intr-un fel eram fericit, caci o simteam mai aproape.
-Iti place ciocolata alba ? am intrebat-o
-Da, foarte mult.
Am desfacut ciocolata cumparata din gara si i-am intins pachetul. A rupt o bucatica si usor a muscat din ea. Urmarind-o am simtit cum ma topesc, observasem degetele ei fine si cum foarte senzual o savureaza cu ochii inchisi.
Cu furie ploaia incepuse sa loveasca geamul trenului si brusc in cabina se facuse racoare. Observasem ca bluza Izabelei capatase doua puncte in dreptul pieptului si ca miscarile ei sunt mai domoale. Terminasem bucatica de ciocolata care mi se topise in mana si am inceput sa imi ling degetele unul cate unul. Cand am ajuns la ultimul pieptul Izabelei s-a umflat inspirand si expirand puternic.
-Cred ca o sa ma duc sa ma culc imi spuse. Am un loc rezervat in vagonul alaturat. Ai tu grija de bagajul meu? In orice eventualitate sunt la compartimentul 17C
-Da sigur. Noapte buna, somn usor.
Ramasesem iarasi singur in gandurile mele. Priveam pe geamul spalat de ploaie umbrele amintirilor mele. Linistea din vagon ma tulbura, prinsesem drag de partenera mea de drum.
