Albastru necurat

Cerul se făcuse lumina
şi striga însetat ca pasările-s moarte.
Nicăieri, înconjurat de o linişte de mormânt,
nu se găsea un strop de întuneric.
Durerea curgea printre degete
Cum lacrimile-ţi  şiroiau pe obraz
Vedeam lumina şi înţelegeam cum ploaia fugise
Orbise sub culorile norilor.
Si scrumul imi intrase-n plamani
Respiram ultimele clipa de viata.
Pământul tremura  in ultima clipa de speranta
Eram departe de ultimul strop de verdeata

Impresie de toamna

Pe trotuarul umed, pavat cu frunze galbene trecea agale vantul jucandu-se in calea sa cu picaturile de ploaie. Cerul gri uniform parea ca de ciment. Ma ascunsesem in sufletul meu ca sa nu mai observ acest peisaj deprimant. Griul sinistru al blocurilor ma apasa pe retina, geamul biciuit de rafale de ploaie imi zgariau timpanele, frigul parea ca ma cuprinde pe sira spinarii, peretii reci ma apasau si ma sufocau. Incercam sa imi ocup mintea cu ceva vesel, dar in semiintunericul din camera toate lucrurile imi pareau sumbre. De ce ma simteam asa de inchis nu stiu, stiam doar ca vreau sa evadez. Singuratatea este un dusman pentru suflet, e o carcera rece in care poti muri de pneumonia tristetii. Am intrat in cada fierbinte si toate lucrurile gri mi-au disparut din minte ca sterse cu buretele. Ma scufundasem adanc in ganduri, pastrand doar nasul afara din apa aburinda. Ce vreau de la viata? De ce vreau? Care e scopul final? De ce existam? Cum am aparut? De ce ma intreb astea? Am scos un pic capul din apa. Lumina calda din baie se stinsese. Am intrat la loc, in linistea gandurilor mele. Cat de mult imi pot controla viata? Este destinul meu deja stabilit? Pot afla raspunsul la toate intrebarile astea intr-o viata de om? Ce este binele? Ce este adevarul? De ce am fost lasat cu atatea intrebari? Pot sa inteleg raspunsurile la aceste intrebari? Exista cineva care poata sa raspunda la aceste intrebari? Daca da, unde se afla? Voi fi mai fericit daca stiu raspunsurile la aceste intrebari? Ce este fericirea? De ce sunt singur? De ce pot trai cu atatea incertitudini? Am iesit din cada, si m-am culcat. Maine va fi o noua zi de singuratate. Nu imi pasa, traiesc cu intrebarile mele.

Proiect neintitulat, Draft (3)

Aveam o poza cu mine tanar intr-un sertar al dulapului din camaruta unde imi petreceam singuratatea. Era alaturi de celelalte amintiri, intr-un teanc asezate in ordine si impachetate intr-o coala galbuie. In poza asta in care eram tanar eram alaturi de doi prieteni de-ai mei de pe vremea facultatii. Am deschis cu mana tremuranda si cu ochii siroind de lacrimi, sertarul. Linistea era atat de apasatoare incat auzeam cum lacrimile se revarsa pe dusumeaua goala. Am luat poza si am strans-o la piept, ramanand pret de cateva minute in picioare suspinand. M-am gandit ca poti descrie singuratatea ca pe un cub de gheata intr-un pahar de apa. La inceput plutesti fara nici o problema, dar odata cu trecerea timpului incepi sa te topesti sub asediul grijilor, nevoilor, amintirilor. Mintea este bombardata cu tot felul de ganduri, desi in jurul tau este o liniste deplina, vocea ta interioara tipa. Nu poti adormi oricat de obosit ai fi, iar daca adormi te trezesti speriat in noapte. Mana imi tremura vizibil turnandu-mi un pahar cu apa.

Proiect neintitulat, Draft

Mergeam pe un hol lung decorat in stil baroc, lumina este difuza, iar din cand in cand se aud niste rasete de copil. Holul imens are o singura usa dubla imensa, cu manere de fildes. Pasesc agale pe covorul rosu, admirand peretii imbracati in matase rosie. Deschid usa fara ai simti insa greutatea, privesc inauntru insa nu reusesc sa vad nimic din cauza luminii ce vine dintr-un punct. Disting insa cateva forme cunoscute: un pat, cateva siluete de oameni. Pasesc in camera si totul devine din ce in ce mai clar. E un salon de operatii, mai precis o nastere. Tipetele mamei in travaliu sunt amestecate cu aceleasi rasete de copil. Ma apropii dar nu reusesc sa vad chipul tinerei mame acoperit de o aura luminoasa. Ma apropii de doctorul care tinea copilul in brate si aveam vaga senzatie ca nimeni nu ma vede. Confuz ma indrept spre aceeasi usa pe care am intrat si ajung din nou pe hol. Usa se inchisese in spatele meu si cat timp am observat ca altele au aparut, ce din care iesisem a disparut. Ma indrept catre cea mai apropiata usa, si inainte sa apas manerul, am o senzatie ciudata ca cineva in spatele meu ma priveste. Imi intorc capul usor si observ o miscare brusca a unui copil care fuge spre una din usile nou aparute. Usa ramasese intredeschisa, si intrand revad copilul tusind si scuipand apa, intins pe pamant,  si cativa oameni in jurul lui ce stateau cu spatele la mine. Incercand sa vad cine sunt acei oameni vad aceeasi aura luminoasa la toti, dar de data asta confuzia e inlocuita de frica. Frica pentru ca ma recunoscusem. Eram eu acel copil intins, scapat de la inec. Am iesit inapoi in holul in care se auzeau acum niste pasi. Alaturi de pasi se auzea zanganitul unor chei. Privind in stanga si in dreapta realizam ca desi pasii se apropie prin intensitatea sunetului, eu nu vedeam nimic. Pasii pareau ca s-au oprit in fata mea, si aerul in jurul meu parea mult mai rece. Rasetele incetara, un vant incepu sa adie, unduind flacarile lumanarilor din candelabre. O voce ingrozitoare tipa ceva indescifrabil, sfasiindu-mi inima ca un pumnal. Picioarele mi s-au inmuiat si am lesinat. Dupa cateva momente de stat la podea, pasii pareau ca se indeparteaza. Observam ca acum am in mana o cheie de culoare neagra care era foarte rece la pipait. Usile disparusesra, iar capetele holului ce pareau nesfarsite erau intunecate. M-am ridicat de jos, nestiind in ce parte sa o iau. Uitandu-ma in dreapta am vazut o licarire in departare. Pornesc inspre acea luminita incercand sa ma gandesc ce reprezinta toate aceste lucruri si ce caut eu aici. In drumul meu observ ca pe deoparte si de alta a culoarului sunt niste oglinzi, insa desi imaginea holului este reflectata, eu nu apar. Incerc sa alerg, dar cu cat ma straduiam sa alerg mai tare cu atat parca mergeam mai incet. Observam totusi ca nu ma apropii nicidecum de acea luminita si ca paream ca trec mereu prin acelasi loc. Ma opresc in fata unei oglinzi si ma apropii. Dintr-odata simt din nou aceeasi senzatie de rece: in oglinda vad silueta unui om cu chipul acoperit de gluga neagra ponosita. Am presupus ca e om pentru ca nu se vedea nici un element care sa imi demonstreze asta. La brau purta un sirag de chei care semanau foarte mult cu ale mele. Ma intorc brusc dar silueta disparuse, in locul ei  aparand o usa mare neagra. O voce suava incepu sa cante un cantec, pe care desi nu il intelegeam, mi se parea foarte trist - atat de trist incat o lacrima imi brazda fata. Stiam ca trebuie sa intru pe acea usa. Usa se deschise si inauntrul camerei eram intins pe un pat, batran, inconjurat de cei pe care ii cunosteam. O lumina puternica umplu toata camera.

Postul soarelui

Afara e cald de mori si partea cea mai "frumoasa" este ca e abia iunie la inceput si nicidecum mijlocul verii. Asfaltul strazilor a inceput deja sa se topeasca precum o bezea, calatoria cu autobuzul devine un chin mai ales in aglomeratie sau calatoria cu masina in traficul infernal. Iadul metropolitan se aprinde cu fiecare grad celsius in plus la umbra. Din cand in cand mai auzi cate un claxon de masina semnalizand o domnisoara in fusta scurta. Nimic nou sub soare, doar obsedati dupa sani, picioare, fese, etc. Dimineata cand cobor la metrou gasesc fete obisnuite, parca obosite, dupa un somn chinuitor in cuptor. Sunt toti ca niste furnici, fiecare da aparenta ca stie incotro se indreapta. Cele opt ore de lucru rar dau ochii cu lumina soarelui. Diferenta de temperatura intre exterior si interior e coplesitoare, inabusitoare. Ma racoresc cu un banc, cu un pahar de cola rece. Plec spre casa intalnind la metrou aceleasi furnici, parca mai molesite decat dimineata, parca mai haotice si mai putin tolerante: la orice neplacere sunt gata sa muste, sa atace. Ma feresc sa starnesc musuroiul. Ies la suprafata. Temperatura iarasi creste cu cateva grade, soarele cu o ultima putere imi injunghie ochii, pamantul transpira unde termice, poluarea imi infunda plamanii... dar... eu sunt calm. Stiu ca sunt in iad, sunt resemnat, privesc la cer spre norii albi cautand forme deosebite pentru a trece timpul in asteptarea tramvaiului. Ajung pe strada mea unde sunt impuns de privirile vecinilor care au iesit din casa sa se racoreasca, in fata blocului. Singurul lucrul la care ma gandesc este cada mea de colt plina cu apa. Plonjez in ea mental inca din lift, simt cum fiecare milimetru patrat de piele suge apa pentru rehidratare. Noaptea se furiseaza pe geam, stelele se aprind, trupul mi se inmoaie pe pat. Adorm. Am scapat din Iad.

Ploaia

Imi place ploaia, cu toate ca pe multi ii deprima, eu o gasesc splendida. Apa este simbolul vietii, iar prin ploaie viata este imprastiata in fiecare bucatica de pamant. Iubesc ploaia de vara cand toata caldura este maturata de picaturile de ploaie, si cateodata mi-as dori sa zburd prin ploaie asa cum o faceam cand eram mai mic. Imi place ploaia torentiala cu toata violenta ei pentru ca fie ma gasesc in camera mea calda uitandu-ma prin geam la dezlantuirea ei, fie sunt prins umil in ea si incerc sa caut un adapost de unde sa admir maretia ei.
Mi-aduc aminte de o ploaie mocaneasca ce m-a prins impreuna cu bunicul meu in padure pe vremea verii cand se coceau pepenii. Stateam amandoi in coliba de langa bostana, facuta de el si ne uitam cum cerul era brazdat de fulgere. Atunci nu mi-am dat seama de pericol, insa ma simteam in siguranta alaturi de fiinta care o buna bucata din viata m-a crescut si m-a invatat tainele pamantului. Am dormit cum nu am dormit niciodata, nu stiu daca mai am ocazia sa mai retraiesc acest sentiment.
Si inca ploua

Spleen

Era o zi oribila afara, ceata invaluise blocurile mohorate si cenusii. Pareau ca niste fantome tacute si invaluite in mister. Frigul te cuprindea pana la os, anticipa moartea lenta a naturii si trecerea spre iarna.
In intunericul camerei mintea mea incerca sa se desprinda de tot ce ma tinea in ea. Voia sa ajunga fie in locuri in care nu a fost niciodata, fie in locurile frumoase unde timpul a trecut asa de repede. Linistea imi apasa sufletul, uneori in zbuciumul meu de a evada parca faceam galagie cu gandurile mele. Voiam sa ma gandesc la ce ai putea insemna tu. Dar nu am putut pentru ca nu am avut nici un motiv sa fac asta. Imi incalcasem o regula pe care mi-o stabilisem pentru a nu mai suferi. Spre norocul meu am suferit putin si am putut sa imi revin. Simteam nevoia de compasiune si am crezut ca puteai sa mi-o oferi. Dar nu... Intamplarea sau soarta a facut sa nu o am. Eram ca un copac de afara pe care soarta il ingheta. Simturile imi deveneau din ce in ce mai amortite, ratiunea inghetandu-mi toate celelalte simturi pentru a-mi asigura conservarea. Ma gandeam ca totul se rezuma la intrebarea de ce existam. Apoi mi-a venit alta intrebare in minte, de ce ne punem aceasta intrebare existentiala. Cine poate oferi raspunsul? Eu. Eu sunt raspunsul. Eu. Eu exist. Eu gandesc ca exist. Eu exist pentru ca trebuie sa gandesc ca exist. Eu imi raspund la intrebarea de existenta prin simplul eu. Dar tu? Tu... Tu existi. Tu gandesti ca existi. Tu existi pentru mine. Tu si Eu. Tu si eu existam. Existam intr-o lume in care tu si eu sunt doua lucruri diferite. Eu exist si tu esti existenta mea. Nu o pot dovedi, o simt. Eu o simt asa cum simt ca exist.
Este seara. Nimic nu se misca in aceasta inchisoare mentala. Singuratatea este o inchisoare unde poti doar sa visezi la libertatea unui tu si eu. Nu poti scapa, toate simturile iti sunt intemnitate si incatusate. Traiesti doar prin himere. Primesti doar o ratie zilnica de prietenie falsa. Te hranesti totusi cu ideea ca esti liber, ca poti gandi. Speranta totusi moare ultima, chiar daca sufletul tau e in suferinta ea se agata de orice. Este ca aerul cand te sufoci, o gura de speranta te mai tine in viata un minut.
Ma ridic din pat si ma uit pe fereastra. Sunt transpirat de parca in loc de aer m-as hrani cu ganduri care tocmai s-au terminat. Traim cu visuri, sperante, dorinte. Ceea ce ne face tristi este dorinta de a nu le putea implini atunci cand ne dorim sau cand ceea ce ne-am dorit asa de mult nu a iesit cum trebuie. E autosugestie. As vrea, as dori, eu vreau, eu doresc, am vrut, am dorit. Ultimele doua suna parca mai trist. Oamenilor le place mai mult viitorul decat trecutul. Trecutul este un loc al esecurilor, viitorul este un loc stralucitor, un loc unde exista speranta de a obtine ceea ce vrem, ceea ce ne dorim. Daca as putea duce pana la capat aceasta demonstratie as spune ca toate sentimentele deriveaza de aici. Bucuria este cea care incununeaza momentul in care eu vreau devine am vrut iar succesul a fost asigurat. Tristetea este atunci cand succesul a fost pierdut undeva pe drum. Pasiunea este modul in care eu vreau se intampla. Ambitia este transformarea lui as vrea in eu vreau. Daca extindem la doi indivizi aceasta caracterizare putem obtine invidia: eu vreau si nu reusesc, tu ai reusit. Compasiunea: eu te ajut sa vrei.
Cum as putea sa explic insa starea mea? Sa fie oare ca nu stiu ce vreau? Sa fie oare dorinta mea prea mult? Eu imi doresc sa iubesc si sa fiu iubit. Sau poate sunt?
Somnul ma imbratiseaza precum noaptea saruta pamantul. Zbor in sfarsit, mintea imi este eliberata.