Era o zi oribila afara, ceata invaluise blocurile mohorate si cenusii. Pareau ca niste fantome tacute si invaluite in mister. Frigul te cuprindea pana la os, anticipa moartea lenta a naturii si trecerea spre iarna.
In intunericul camerei mintea mea incerca sa se desprinda de tot ce ma tinea in ea. Voia sa ajunga fie in locuri in care nu a fost niciodata, fie in locurile frumoase unde timpul a trecut asa de repede. Linistea imi apasa sufletul, uneori in zbuciumul meu de a evada parca faceam galagie cu gandurile mele. Voiam sa ma gandesc la ce ai putea insemna tu. Dar nu am putut pentru ca nu am avut nici un motiv sa fac asta. Imi incalcasem o regula pe care mi-o stabilisem pentru a nu mai suferi. Spre norocul meu am suferit putin si am putut sa imi revin. Simteam nevoia de compasiune si am crezut ca puteai sa mi-o oferi. Dar nu... Intamplarea sau soarta a facut sa nu o am. Eram ca un copac de afara pe care soarta il ingheta. Simturile imi deveneau din ce in ce mai amortite, ratiunea inghetandu-mi toate celelalte simturi pentru a-mi asigura conservarea. Ma gandeam ca totul se rezuma la intrebarea de ce existam. Apoi mi-a venit alta intrebare in minte, de ce ne punem aceasta intrebare existentiala. Cine poate oferi raspunsul? Eu. Eu sunt raspunsul. Eu. Eu exist. Eu gandesc ca exist. Eu exist pentru ca trebuie sa gandesc ca exist. Eu imi raspund la intrebarea de existenta prin simplul eu. Dar tu? Tu... Tu existi. Tu gandesti ca existi. Tu existi pentru mine. Tu si Eu. Tu si eu existam. Existam intr-o lume in care tu si eu sunt doua lucruri diferite. Eu exist si tu esti existenta mea. Nu o pot dovedi, o simt. Eu o simt asa cum simt ca exist.
Este seara. Nimic nu se misca in aceasta inchisoare mentala. Singuratatea este o inchisoare unde poti doar sa visezi la libertatea unui tu si eu. Nu poti scapa, toate simturile iti sunt intemnitate si incatusate. Traiesti doar prin himere. Primesti doar o ratie zilnica de prietenie falsa. Te hranesti totusi cu ideea ca esti liber, ca poti gandi. Speranta totusi moare ultima, chiar daca sufletul tau e in suferinta ea se agata de orice. Este ca aerul cand te sufoci, o gura de speranta te mai tine in viata un minut.
Ma ridic din pat si ma uit pe fereastra. Sunt transpirat de parca in loc de aer m-as hrani cu ganduri care tocmai s-au terminat. Traim cu visuri, sperante, dorinte. Ceea ce ne face tristi este dorinta de a nu le putea implini atunci cand ne dorim sau cand ceea ce ne-am dorit asa de mult nu a iesit cum trebuie. E autosugestie. As vrea, as dori, eu vreau, eu doresc, am vrut, am dorit. Ultimele doua suna parca mai trist. Oamenilor le place mai mult viitorul decat trecutul. Trecutul este un loc al esecurilor, viitorul este un loc stralucitor, un loc unde exista speranta de a obtine ceea ce vrem, ceea ce ne dorim. Daca as putea duce pana la capat aceasta demonstratie as spune ca toate sentimentele deriveaza de aici. Bucuria este cea care incununeaza momentul in care eu vreau devine am vrut iar succesul a fost asigurat. Tristetea este atunci cand succesul a fost pierdut undeva pe drum. Pasiunea este modul in care eu vreau se intampla. Ambitia este transformarea lui as vrea in eu vreau. Daca extindem la doi indivizi aceasta caracterizare putem obtine invidia: eu vreau si nu reusesc, tu ai reusit. Compasiunea: eu te ajut sa vrei.
Cum as putea sa explic insa starea mea? Sa fie oare ca nu stiu ce vreau? Sa fie oare dorinta mea prea mult? Eu imi doresc sa iubesc si sa fiu iubit. Sau poate sunt?
Somnul ma imbratiseaza precum noaptea saruta pamantul. Zbor in sfarsit, mintea imi este eliberata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu